Despre împlinire

Începând de azi voi publica în fiecare zi unul din textele concurenților care au câștigat la concursul „Mastering Public Speaking”. Textul următor îi aparține Marianei Prihor și este despre evoluție, despre pasiunile care ne diferențiază și își pun amprenta pe destinul nostru . Vă invit cu drag să îl citiți.

„Nici un om nu poate să vă descopere nimic, afară numai de ceea ce zace pe jumătate adormit, în zorii conştiinţei voastre.” K.Gibran-Profetul

Încep acest subiect cu un citat dintr-o carte, din ea am citat de fiecare dată când nu ştiam cum să deschid o conversaţie. Pe tot parcursul vieţii adunăm exact ca în cuprinsul unei cărţi momente, evenimente, persoane dragi care ne determină să descoperim o rezervă interioară şi către ei/ele îmi îndrept acum gândurile.

Sunt oameni care scriu despre alegeri în viaţă, despre valori personale care dau un sens bucuriei de a fi.

Când spun o poveste înseamnă că ating domeniul atât de drag mie, povestesc din experienţa mea personală. Toţi avem câte o poveste de spus, nu-i aşa că ea e unică, valoroasă tocmai pentru că e personală?

Am fost un copil timid, înconjurată în mare parte de cărţi, tot ce-mi doream erau bibliotecile de unde împrumutam cărţi, evadam de fiecare dată în lumea mea printre coperţile cenuşii şi pagini adnotate, însemnate de cel /cea care le citise înainte. Nu ştiam la vremea aceea de ce ulterior cursurile mele din şcoală aveau să fie tot la fel de însemnate, subliniate şi colorate.

De adolescenta care petrecea timpul în sălile de lectură nu vă povestesc multe pentru că seamănă prea puţin cu o adolescentă din zilele noastre, n-aveam tabletă, n-aveam telefon, laptop, ci doar o masă şi multă linişte împrejur.

A venit ziua în care e firesc, trebuia să împărtăşesc din perioada în care am acumulat cunoştinţele, să recomand copilului meu din cărţile citite în copilărie. Le-am căutat, le-am recitim împreună, nu prea se potriveau genurile literare, pe lista de dorinţe a fiicei mele acum se află altceva. Am adaptat lista vremurilor actuale, am căutat alte opţiuni, descoperind scriitori contemporani pe care i-am şi întâlnit personal în librării sau la lansări de carte, asta ca să dăm farmec prezentului, aici şi acum.

Vizavi de schimbare ce vreau eu să elimin din gândire (aici intervine provocarea vieţii) aceea că pe oameni trebuie să-i accepţi, că ei nu se schimbă. Dacă eu reușesc să schimb la mine, de ce să nu poată și cei din jur? Nu vorbesc aici decât de prejudecăţi. Sunt de acord, eu te accept așa cum ești, dar până unde merge acceptarea? Un exemplu: întâlnești oameni care nu te apreciază, așa ești tu; dacă întâlnesc un om care mă apreciază și eu nu cred în mine, nu mă schimb eu? mă ajută să evoluez, să-mi înving temerile, cine nu-și dorește asta?

Descoperirea autenticităţii și unicităţii e altă poveste, aici aleg varianta promovării pe orice cale, adăugării de plusvaloare.

Adulţii se schimbă şi ei, adeseori în bine, dacă sunt provocaţi, dacă şi-au descoperit vocaţia, sensul vieţii. Au nevoie însă de motivaţie și exemple practice.

La un curs intensiv de pregătire interacţiunea cu colegii mei de sală mi-a prins tare bine: fiind atentă la preocupările lor, am început să caut resursele interioare de care dispun şi să le expun. Ce știu, ce pot, ce vreau, ce fac? La prezentarea finală, încercând să-mi stăpânesc emoţia, m-am fâstâcit, am fost însă recunoscătoare clipei, zilei, oamenilor care m-au îndemnat să ies în faţă. Ceea ce n-am reuşit să expun acolo am făcut ulterior acasă, descoperind scrisul ca şi metodă de a transforma stări interioare.

După ce am ajuns acasă am creat o lista de contacte, am conversat/scris în mediul online, am expediat e-mailuri la oameni pe care practic nu-i cunoşteam.

În momentul în care feedback-ul a început să funcţioneze, abia atunci mi-am dat seama că produsesem de fapt o schimbare în mediul în care acţionam cu bună intenţie.

Am atras spre mine oameni care, asemeni mie, aveau câte ceva de spus şi n-aveau curaj să-și exprime ideile. Încurajându-i pe ei, am ştiut că mă ajut, de fapt, pe mine.

Dacă e vorba de un domeniu nou, schimbarea vine întotdeauna cu frica de început, de necunoscut, frica de a nu claca.

Frica acţiona aşadar doar în mintea mea, am renunţat la ea cu scuzele de rigoare şi la unele comportamentele pe care le găseam mereu la îndemână, prin urmare le foloseam inconştient.

Prin cărţi automotivante ne putem autoeduca, uneori lipesc citate peste tot prin casă, așa am început să mă imaginez cum nu eram, dar mi-aş fi dorit din tot sufletul să fiu.

Emil Coue, un farmacist francez în cartea „Autocontrolul prin sugestie conştientă’’ spune că „atunci când voinţa şi imaginaţia sunt în conflict, imaginaţia învinge întotdeauna, fără excepţie, puterea ei fiind în proporţie directă cu pătratul voinţei; iar când sunt de acord, puterile lor nu se adună, ci se multiplică una pe alta.’’

Prima dată când am vorbit în public simţeam că trebuie să o fac după pulsul care mi se accelerase, după palpitaţiile inimii, după surâsul interior care voia să spună „bună dimineaţa”.

Anotimpul împlinirii a venit mi-am zis, am aruncat toate notiţele din faţă şi prin improvizaţie am ales un domeniu spre care mă știam talentată din copilărie.

Reacţia faţă de mine însămi, cea timorată, mă propulsa în faţă. După primul pas am dat imediat înapoi, însă de fiecare dată exersez mersul înainte cu paşii mei de împlinire personală, urc un fel de scară a lui Iacob. Să fie doar 7 trepte de urcat, de ce nu 10 sau 1000?

Încrederea mea personală doar atâţia paşi conţine, restul îi facem împreună.

M-am acceptat pe mine însămi aşa cum sunt, cu bune, cu mai puţin rele , am renunţat la critică şi la aşteptări inutile, dar nu m-am resemnat.

Am o listă de drepturi în faţă (mi-am dat voie să risc, să-mi impun limite ca să mă disciplinez, să spun uneori nu, să mă relaxez),am o minte încrezătoare şi credinţa că se poate autoeduca, mai presus de asta, o motivaţie care sună aşa:

De ce să scrii, de ce să povesteşti?

1. Când spui povestea celor de lângă tine înseamnă că ai descoperit o tehnică de comunicare şi dezvoltare personală;
2. Scrii că să te exprimi, pentru că ai ceva de spus;
3. Scrisul reprezintă o provocare, te descoperi şi te evaluezi în orice moment;
4. Scrisul e o conversaţie cu ţine însuţi, cu viitorii cititori, cu cărţile care te-au inspirat;
5. Poţi crea personaje care vin în viaţă din imaginaţie;
6. În scris poţi deveni ceea ce vrei tu să fii, poţi trece peste barierele autoimpuse;
7. Poţi scrie pentru oameni, transferându-le parte din emoţiile tale profunde, le poţi schimba idei şi convingeri.

Cred că acesta e rolul pe care tocmai l-am identificat, mi-au trebuit ani să distrug bariere, să caut porţi deschise de înaintare.

În faţa ferestrei deschise văd zorii zilei cum se apropie, surâsul interior e gata să-i întâmpine, ştiind că lista de priorităţi e gata, ceea ce mai am de făcut e doar curaj să expediez aceste rânduri mai departe.

De ce scriu acest eseu? Ca să mă motivez. Dacă m-aţi asculta, probabil aţi înţelege cum puterea interioară se află în fiecare dintre noi.